În contextul pieţei unice se va ridica probleme existenţei ofertelor de credite transnaţionale. Termenul “credit transfrontalier” este folosit când un consumator încheie un credit de consum în altă ţară decât ţara de reşedinţă.
De exemplu, atunci când un rezident român încheie un contract de credit cu un creditor spaniol.
În ciuda monedei unice, există încă 27 de legislaţii care reglementează creditul de consum. Ca rezultat, sunt diferenţe vizibile de la o ţară a UE la alta între modul în care este asigurată protecţia consumatorilor, deci şi între nivelul de protecţie oferit.
Diferenţele afectează mai multe elemente ale creditului:
– Cerinţa referitoare la forma scrisă a ofertei de creditare nu este obligatorie în întreg spaţiul european.
– Numai câteva ţări au o rată a dobânzii de bază.
– Unele State Membre permit o perioadă de reflecţie debitorului (aceasta variază de la 5 la 21 de zile).
– Există puţine prevederi legislative care protejează debitorul de insolvabilitate.
În lipsa unei armonizări totale a legislaţiei europene cu privire la creditul de consum, care lege este aplicabilă în cazul unui litigiu? Tratatul de la Roma, semnat la 119 iunie 1980, ne furnizează câteva răspunsuri pentru aceste întrebări.
Conform Articolului 5 din Tratat, dacă un consumator a primit o invitaţie clară (prin publicitate, ofertă specială sau dacă a fost abordat de un agent sau intermediar al unui creditor străin…) legea aplicabilă contractului de credit este cea a ţării de rezidenţă a consumatorului.
Cu alte cuvinte, dacă ai primit o ofertă în România de la un creditor spaniol, în principiu contractul de credit se va supune legislaţiei române.
Pe de altă parte, dacă tu eşti cel care merge în alt stat al UE şi contractezi un credit acolo, se va aplica legea ţării în care ai luat creditul.
În cazul unei dispute, ECC-Net este reţeaua de Centre Europene ale Consumatorilor care funcţionează în ţările UE/EEA şi al cărei scop este de a facilita accesul la justiţie al consumatorilor în cadrul unor litigii transfrontaliere.
Sursa:
